Nume album:
Sfantul COLUMBA
Descriere album: . Cuviosul Columba s-a născut în anul 521
d.Hr., în ziua de 7 decembrie, în satul Gartan din ţinutul Donegal. Tatăl sfântului, care se numea Fedlimid, făcea parte din clanul Ui Neill, fiind strănepot al cunoscutului rege irlandez Niall, în timp ce mama, Eithne, era urmaşă a unui rege din Leinster. Astfel, familia lor făcea parte din familiile domnitoare ale Irlandei şi ale Dalriadei britanice. Sfântul a primit la botez numele de Colum, însemnând porumbel, însă datorită faptului că atunci când era mic petrecea foarte mult timp în biserică, oamenii i-au spus Colum-cille, adică, „Porumbelul Bisericii”. Astfel este numit sfântul până astăzi în Irlanda şi în Scoţia, însă în restul lumii el este cunoscut după numele său latin, Columba.
După ce a stat mai mulţi ani în mănăstirea din Moville, sfântul a coborât în oraşul Leinster, unde a vrut să-şi desăvârşească învăţătura, şi astfel a ajuns ucenic la un oarecare bard pe nume Gemman. Acesta l-a învăţat tainele cântecului irlandez, încât Columba însuşi a devenit un bard vestit şi mare apărător al barzilor din Irlanda. Pâna astăzi se păstrează mai multe cânturi foarte frumoase, despre care se spune că au fost scrise chiar de către sfânt. În timpul în care a trăit sub ascultarea lui Gemman, Columba a sporit în virtute, fiind împodobit de Dumnezeu chiar şi cu darul proorociei.Plecarea sfântului a fost însă spre slava lui Dumnezeu, deoarece acesta, având râvnă aprinsă pentru viaţă călugărească, a început să ridice nenumărate mănăstiri şi biserici prin toată ţara, şi mai ales în Donegal, ţinutul său de baştină. Prima dintre mănăstiri, zidită când sfântul avea de-abia 25 de ani, a fost cea de la Derry, căreia i-au urmat apoi multe altele, cea mai însemnată dintre ele fiind cea de la Durrow, construita în jurul anului 555
d.Hr. Toate aceste mănăstiri se supuneau povaţuirii Sfântului Columba şi urmau rânduiala pe care omul lui Dumnezeu o aşezase în ele. Această rânduială, păstrată până astăzi, arată cumpătarea şi dreapta socoteală a sfântului, care stăruia mai puţin asupra nevoinţelor mari, şi mai mult asupra ascultării de stareţ şi de duhovnic,însoţit de 12 prieteni buni,acestia fiind Baithene ,Cobthach, Ernan, Diormid, Rus, Fiachne, Neill, Lugaid, Eochaid, Tochanu, Cornan, Glilan a pornit la drum dupa exemplul celor 12 Apostoli din Evanghelie ca sa vesteasca Evanghelia poporului pagan din Scotia. Era anul 563
d.Hr., şi Columba avea 42 de ani. S-a îndreptat spre coastele de apus ale Scoţiei, aşezându-se pe o mică insulă numită Iona, aflată chiar la graniţa dintre irlandezi şi picţi
În acele locuri trăiau picţi păgâni, şi înainte de a se aşeza în insulă, sfântul a hotarât să meargă la curtea regelui lor, pe nume Brude, ştiind că acela era locul cel mai potrivit pentru începerea lucrării sale. Astfel, după ce a străbătut ţara împreună cu însoţitorii săi, Columba a ajuns la palatul regelui. La îndemnul preoţilor păgâni, acesta îi închisese cuviosului poarta, pentru a-şi bate joc de el. Netulburându-se câtuşi de puţin, sfântul s-a rugat câtva timp în faţa porţilor închise, iar apoi le-a binecuvântat făcând asupra lor semnul crucii. În aceeaşi clipă zăvoarele au zburat din loc, şi porţile s-au deschis cu zgomot mare. Văzând această minune, regele a fugit înaintea sfântului pentru a i se închina. După aceea l-a ascultat cu mare atenţie, deoarece Sfântul Columba arătase că tăria lui nu stătea în cuvintele înţelepciunii omeneşti, ci în puterea lui Dumnezeu, Care lucra în el prin minuni slăvite. De aceea, regele i-a dat cu bucurie sfântului îngăduinţa de a locui în Iona, lăsându-l să propovăduiască nestingherit Evanghelia poporului de sub stăpânirea sa. În scurtă vreme, de altfel, sfântul a reuşit să-l câştige şi pe rege pentru credinţa creştină, acesta botezându-se în jurul anului 565
d.Hr. După aceasta, o mulţime de supuşi i-au urmat, căci sfântul umbla neobosit prin toată ţara, făcând minuni nenumărate şi întorcând pe mulţi la Hristos.
După aceasta primă întâlnire cu regele pict, Columba s-a întors în Iona pentru a-şi ridica mănăstirea. Mai întâi a zidit câteva chilii şi o biserică, iar apoi s-a retras în afara mănăstirii, unde ducea o viaţă de nevoinţă aspră. Se spune că n-avea pat, iar drept pernă folosea o piatră pe care era însemnată o cruce. Nenumăraţi oameni veneau la chilia sa pentru a-i cere omului lui Dumnezeu sfat şi rugăciune. De aici, sfântul nu s-a mai întors decât de puţine ori în Irlanda, şi atunci doar pentru a-şi povăţui ucenicii care rămăseseră în mănăstirile întemeiate de el. De altfel, toate aceste mănăstiri îl socoteau în continuare pe Columba stareţ, şi el le trimitea adesea sfaturi prin diferiţi ucenici. La Iona, omul lui Dumnezeu a aşezat rânduiala pe care o aşezase şi în mănăstirile din Irlanda.
Într-una din călătoriile sale, sfântul a fost nevoit să treacă cu barca peste lacul Ness (Loch Ness), în care sălăşluia un balaur uriaş. Ajungând la malul lacului, a văzut mai mulţi păgâni care tocmai îngropau un om omorât de acel balaur. Sfântul, fără a se înspăimânta câtuşi de puţin, a poruncit unuia dintre ucenicii săi să înoate până pe cealaltă parte a lacului, pentru a aduce barca care se afla acolo. Ucenicul, pe nume Lugbe, a intrat fară şovăiala în apele lacului. Balaurul, care era întărâtat de moartea ţăranului, de cum l-a simţit pe călugăr s-a năpustit asupra lui pentru a-l înghiţi. Toţi câţi se aflau pe mal priveau cu groaza la cele ce se întâmplau chiar sub ochii lor. Însă când balaurul a ajuns la mică apropiere de Lugbe, sfântul şi-a ridicat mâna în aer, a făcut semnul crucii, şi i-a poruncit balaurului ca, în numele lui Iisus Hristos, să se oprească pe dată şi să se întoarcă în adâncuri. Ca şi cum ar fi fost prinsă de o mâna uriaşă, lighioana s-a oprit, fugind înapoi neputincioasă. Ucenicul a continuat să înoate netulburat, căci încrederea în stareţul sau era deplină, şi a adus barca la sfânt. Văzând aceasta mare minune, toţi, până şi picţii păgâni, au fost nevoiţi să-L slăvească pe Dumnezeul cel adevărat. Columba le dovedea oamenilor adevărul credinţei creştine prin puterea Duhului Sfânt Care sălăşluia în el, şi Care lucra prin el mulţimi nenumărate de minuni. Acest lucru era cu atât mai trebuincios, cu cât în munca sa cea binecuvântată sfântul a avut de suferit multe ispite şi greutăţi din partea preoţilor păgâni, care se numeau druizi. Într-adevăr, aceştia lucrau cu putere drăcească, prin vrăji şi farmece, şi de aceea sfântul a fost nevoit să ruşineze cursele lor prin minuni pe măsură, care să arate oamenilor ca Hristos este Dumnezeu adevărat şi Împărat a toată făptura.
Ultimele cuvinte pe care le-a scris au fost cele din Psalmul 33: „Iar cei ce-L cauta pre Domnul, nu se vor lipsi de tot binele.” Dupa ce a încheiat astfel,s-a dus la biserica, la vecernie. Intrând apoi din nou în chilia sa, a rostit fratilor ultimele sale povete: „Acestea, o, copiii mei, sunt ultimele cuvinte pe care vi le spun – sa fiti în pace, si sa aveti dragoste neprefacuta între voi; si daca veti urma astfel pilda sfintilor parinti, atunci Dumnezeu, Mângâietorul celor buni, va va fi ajutor; iar eu, ramânând întru El, voi mijloci pentru voi; si El va va da nu numai îndeajuns pentru a va îndestula nevoile vietii acesteia, dar vă va si împodobi cu bunele si vesnicele rasplati care sunt gatite celor care Îi împlinesc poruncile.”
Dupa aceasta, asteptând ceasul fericit al plecarii sale, cuviosul a ramas tacut. Când însa a auzit clopotele batând miezul noptii, de îndata s-a ridicat, si înainte ca ceilalti sa-si dea seama ce face, a fugit în biserica. Doar Diormit a reusit sa-l urmeze îndeaproape. Când acesta a ajuns la usa bisericii, a vazut o lumina minunata, însa aceasta s-a stins de îndata ce ucenicul a intrat. La scurta vreme au ajuns si ceilalti frati, cu lumânari, si l-au gasit pe parintele lor întins pe jos în fata altarului, cu capul la pieptul lui Diormit. Înainte ca sufletul sau sa plece pentru totdeauna, Diormit i-a ridicat mâna si, pentru ca sfântul nu mai putea vorbi nimic, i-a binecuvântat astfel, pentru ultima data, pe frati. Apoi, usor, usor, sufletul sau si-a luat zborul. Fata însa a continuat sa-i ramâna luminoasa, rosie, de parca nu murise, ci numai dormea. Era noaptea de 9 iunie a anului 597. În timpul acesta, multi dintre ucenicii sai din Irlanda, dar si alti oameni care nu-l cunosteau pe sfânt, au vazut venind dinspre Iona o lumina stralucitoare, si au auzit cântece de o negraita frumusete umplând cerul.
“Când Biserica din Insulele Britanice va începe să-şi cinsteasca sfinţii atunci ea va creşte” – sunt cuvintele luminate de Dumnezeu a unui sfânt grec pe nume Arsenie Capadocianul, care a trăit în urmă cu mai bine de 200 de ani pe insula Paros din Marea Egee. Astăzi, aceste cuvinte se împlinesc chiar sub ochii noştri şi pentru aceasta ne şi străduim să vorbim despre Sfântul Columba cel care a strălucit în Scoţia şi în Irlanda prin misiunea şi pastoraţia sa.. Sfăntul era iubit de toţi „ Avea o voce îngerească şi în apariţie, foarte neted în vorbire; sfânt în orice facea; cu abilitate şi înaltă lucrare; mare în sfătuire; a trăit ca un soldat apărător al insulelor; el niciodată nu ar fi cheltuit cât de puţin timp fără a studia, sau a se ruga sau a scrie, sau altceva; era permanent ocupat, noaptea şi ziua mereu în exerciţiu de postire şi veghind ca toate şi toţi să ducă la bun sfârşit al sfinţeniei.
Lucrarea duhovnicească a Sfântului Columba privind evanghelizarea şi propovăduirea sa ne determină astfel şi ne face să înţelegem că transfigurarea lumii şi îndumnezeirea ei atârnă de fiecare din noi adica de ravna si trairea noasra cu dorinta mare de a-l marturisi pe Dumnezeu prin fapta si in cuvant.
